Un strigăt în noapte

Amănuntele contează, pentru că exact așa s-a-ntîmplat. A răsunat în noapte, chiar sub fereastra noastră. A răsunat tare de tot. S-a zguduit pămîntul, ca la cutremur. Au scrșnit pietrele, au dîrdîit ferestrele. Tata sforăia și acel ceva i-a retezat horcăiturile. A sărit din somn, a luat-o ocolit pe la bucătărie, a înșfăcat făcălețul, s-a deplasat pînă la intrare și a strigat cu glas îngroșat (el, de fapt, are un glăscior de fată, moale și calm): „Care-i acolo, că te strivesc?” Apoi a deschis ușa cu fereală, s-a uitat preț de o clipită în lumina chioară a holului (locuim la bloc) și s-a întors pe călcîie, exact la timp cît să dea nas în nas cu mama. Mama i-a băgat în ochi lanterna mea cu leduri și l-a orbit. „Proasto!” „Mișule!” „Ai auzit?” „Am auzit.” „Cine era?” „Nu știu!” a răspuns tata în șoaptă. A răsărit și bunicul. „Cine a venit?” Surd, surd, dar îl pălise și pe el. „Ai dat în fata mea? Măgarule! Nu? De ce nu-mi zice nimeni nimic?” „Sub fereastră s-a auzit, nu de pe hol, Marcelică!” a cuvîntat mătușa Sabella, trăgîndu-și capotul pe ea. Mătușa locuiește la noi de mai mult de o săptămînă. E o mătușă pe cinste, are ochelari negri, fustă verde cu franjuri, fumează și doarme în același pat cu unchiul Marcel, despre care se zice că ar fi, totuși, căsătorit cu sora mătușii, cu Adriela. Dar nimeni nu zice nimic clar, o tot bălmăjesc. Cu cine e unchiul? Cu Adriela sau cu Sabella? Iar pe Matei, băiatul unchiului, l-au pus să doarmă-n pat cu mine. Pentru că în sufragerie doarme verișoara Aneta, în vacanță la noi, deși la ea e mai frumos de vacanță, zice, că e la țară. Nici ea nu doarme, da’ nu-i nici trează, că uite ce îndrugă: „E un șobolan pe lună!” Ne-am uitat la ea și am lăsat-o în plata Domnului, că-i somnambulă. Se știe că pe Lună nu-i un șobolan, e o bufniță. Ne-am bulucit toți la geamul sufrageriei. L-am deschis larg. În blocul vecin străluceau toate ferestrele, iar la ferestre era puzderie de lume. Și dedesubt, după ce ne-am lungit gîturile, și deasupra, toți vecinii se treziseră și ieșiseră, ca noi, la fereastră.

Pe străduța desfundată din spatele blocului umblau în sus și-n jos oameni cu felinare, lanterne și lumînări. Erau îmbrăcați în pijamale, ba unu’ mai înalt avea o cămeșoaie gălbuie și un fes pe cap. Umblau în liniște și se cam fereau unul de altul. Rar, se auzea cîte un cîte un strigăt sugrumat: „Ce-ați găsit? E acolo?” Dar nimeni nu părea să fi găsit acel ceva. „Nu-i nimic. E-o pisică moartă!” Am stat așa cel puțin o oră, apoi, pe partea cealaltă, luminile au început să se stingă. Mătușa Sabella a dat semnalul: „Hai, Marcelică, că nu-i nimic. Hai, puiule.” Aneta a pufnit și s-a prefăcut că cască. Aneta e tare șmecheră.

Cei mari și bătrîni au stat și au dezbătut, cred că pînă pînă dimineața, dar fără nici un rezultat. Eu am adormit primul, că-s cel mai mic. M-am făcut covrigel lîngă Matei, care bodogănea, și nu mai știu nimic. Dar visul acela frumos, cu patru cavaleri în flăcări, cu niște cai mîndri care scoteau fum pe nări, nu s-a mai întors.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s