Invitație

Ion o iubește pe Maria. Pînă aici nu-i nicio poveste, pentru că familiile nu le umbresc dragostea, distanțele nu-i separă și nici rasa sau religia nu le interzic vreo comuniune trupească. Deși sînt trup și suflet unul cu celălalt, numai nu la asta se gîndesc vreodată. Pentru că Ion are 8 ani, iar Maria, tot atît. Ei merg la școală și locuiesc în același cartier mărginaș al aceluiași oraș. Dar că, așa cum am mai spus, Ion o iubește pe Maria. O duce de mînă pînă acasă. O tratează cu prăjituri și sucuri de la bragageria din colț. Îi face temele la aritmetică, pentru că Maria nu se descurcă cu acele semne misterioase care, împreunate cu cîrlige, liniuțe și cruciulițe, dau naștere altor năzdrăvănii. Lui Ion îi plac năzdrăvăniile, mașinuțele, roțile, bețele. Se completează de minune cu fata căreia-i plac norii, culorile, florile și păpușile. Unii ar putea crede că Maria e, de mică, o profitoare nerușinată. Nu-i așa. Maria îl cheamă la joacă. Maria îi dă telefon și îi povestește toată ziulica întîmplările de peste zi. E confidentul ei. Singurul confident din univers. Ba, chiar deunăzi, l-a sărutat pe obraz cu limba! Băiatul a simțit un fior pînă în șirea spinării și s-a muitat.

Acel sărut e începutul poveștii noastre. Ion și Maria nu numai că se iubesc, spre hazul întregii lumi, dar locuiesc în ultimul bloc care separă orășelul provincial de cîmpul nesfîrșit. În după amiaza care a urmat sărutului pasional, Ion a decis că viața lui nu mai are nici un sens dacă nu împarte toate secretele lumii cu aleasa inimii sale. Așa că a luat-o ușurel de mînă și au pornit pe cîmp. Degetul lui arătător s-a ridicat de nenumărate ori în dreptul gurii. E secret. Băiatul descoperise, în marginea rîpii, o comoară. N-a spus nimănui, nici părinților, nici măcar mamei, care, deja bănuiește că Ion o iubește pe Maria și, din cînd în cînd, se-ncruntă. Iar o comoară nu e de-adevăratelea pînă nu o împarți cu cineva. Coboară amîndoi malul abrupt și, într-o văgăună mascată de ierburi și buruieni, băiatul îi arată, înfiorat, minunea. Cutii de lemn, verzi, rupte pe la colțuri, unele cu capacul dat deoparte, îndesate-ntr-o văgăună surpată. Înăuntru, tuburi lungi, cu pîlnie la capăt, ascuțite la celălalt și aliniate. Alte lădițe verzui, pline ochi cu niște mingiuțe metalice cu gurguie. Au la capăt un moțoțoi ca al sifonului. Sau ca o clanță mică.  Emoționat, băiatul extrage una și i-o strecoară în palmă. E grea, rece. „Vezi? Are un inel.” Maria pricepe cu instinctul de femeiușcă, imediat, că e martora unei minuni: „Să trag de el?” „Trage!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s