În căutarea nefericirii absolute

Ce-i lipsește omului să fie fericit? Înțelepții au căzut de acord: foarte puțin. Mda, puținul ăsta e greu de cuantificat. Poate fi o măslină aflată pe masa vecinului sau chiar beregata aceluiași vecin, tresăltînd ademenitor pe cînd dumică acea măslină. Important e că fericirea are un chip, deși rareori e chipul cel adevărat. Deci fericirea există, e prezentă peste tot, doar că e cea mai mare frînă în calea progresului. De aia e vînată fără milă. Dacă n-ar exista progresul, cu tot alaiul lui de manageri, vînzători, vizionari, economiști, comercianți și producători de nimic, ar fi raiul pe pămînt. Mielul s-ar îmbrățișa cu lupul. În lipsa efectului controlat de nefericire, ne-am opri pe o treaptă inferioară de civilizație și progres și am rămîne acolo. E drept, nici nu ne-ar trebui mai mult, iar artele, ingineria și vînzarea de iluzii ar muri nenăscute. Nici mama biserică, cea însărcinată cu fericirea de după, nu s-ar simți prea confortabil într-o asemenea lume. Rezultă, logic, că toți luptă pe viață și pe moarte împotriva fericirii, făcînd front comun și rupîndu-l pe dracu-n patru, numai s-o elimine definitiv, în numele fericirii ulterioare.

Nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine din ce i s-a tras Adelinei vocația ei absolută, inflexibilă și ireversibilă pentru nefericire. Cert e că, indiferent dacă e primăvară, dacă și-a luat salariul, dacă mănîncă, dacă fumează (da, fumează paie și e foarte nefericită că nu se poate lăsa), Adelina privește viața chiorîș. Ar trebui să spun că e blondă – nu c-aș avea ceva împotriva blondelor –, chiar posedă acel blond fumuriu pentru care jumătatea feminină de planetă ar zgîria, ar ucide și și-ar vinde sufletul, ba și ar și plăti, doar să semneze contractul cu sînge. Ce folos că e bălaie de la natură, cu pielea albă, dar nu pistruiată, dacă se vopsește cu încăpățînare în roșu, violet, verde, indigo, negru ceaun? Noroc că, după ultima încercare, cu o vopsea miraculoasă, aia cu extract de cucumber și măsline pitice, a trebuit să facă o pauză lungă. Risca să-și piardă părul. Blestematul de castravete era o banală chimicală toxică. Faptul de a se fi salvat în ultima clipă a mutilat-o sufletește, iar lațele blonde îi smulgeau, zi de zi, răcnete de mînie. Adelina stătea rău în propria piele. Era o „fausse maigre“ și știa asta. Suferința ei creștea odată cu fiece gram în plus, chiar dacă gramele astea proveneau din cataramă, mărunțișul din buzunare sau de la căciulița trasă pe frunte. Așa am cunoscut-o, așa am luat-o de bună. Căci orice femeie, oricît de nefericită, în clipa în care se simte vînată (a se citi admirată), uită de toate. Pasul i se-ndreaptă, ținuta i se sumețește, iar complexele sînt trimise să arunce gunoiul. Exact asta m-a pierdut. N-am văzut, în spatele ochilor căprui (pe care, am aflat mai tîrziu, îi ura din copilărie), îndărătul vocii catifelate (demnă de dispreț, în opinia ei, pentru că nu se impunea, ca la piață), în spatele siluetei încă zvelte – n-am văzut, repet –, fiara nesătulă a nefericirii.

Ne-am îmbîrligat repede, după o săptămînă de tatonări. Am descoperit că aveam gusturi comune, ne plăceau aceleași filme, pînă și la felurile de mîncare ne potriveam. Rîdea la bancurile mele. Era cultă-n cap, citise mult, dar nu își dădea ochii peste cap la bancurile băiețești. La prima vedere, o femeie normală, de viață. Cînd m-a întrebat dacă o consider frumoasă, am ezitat. Am ezitat un pic. Era plăcută, era de îmbrățișat – adică nu frumoasă în sensul statuar al cuvîntului. Am răspuns repede: „da“ și, în clipa următoare, chiar am crezut ce spuneam. Era cineva, părea acel cineva de care să-ți legi destinul o lungă perioadă, pînă cînd moartea sau altă femeie te va despărți.

Nu-mi venea să mă leg de par, dar totul a fost atît de firesc, de la bun început, încît trebuie să mărturisesc că, fulgerător, mi-a trecut prin cap și gîndul acela. Cam asta a fost prima săptămînă de intimitate. Cînd oamenii se descoperă, se încîntă de ce descoperă și vor mai mult. Îmi plăcea să-i răscolesc prin lenjerie, îi plăcea să-și vîre nasul prin proiectele mele, îi scotoceam printre smacuri, o înnebunea să-mi smotocească pisica. La sfîrșitul acestei prime săptămîni de visare, eram sigur că l-am prins pe Dumnezeu, mă rog, o Dumnezee, de picior.

Dar orice minune ține șapte zile. După săptămîna de miere sexuală, nevroza i-a revenit în forță. Adelina mi-a luat la refec părerea despre ea. „Acum să-mi zici dacă sînt grasă!“ Dracu’ m-a pus să-i zic că mie-mi plac femeile care au carne pe ele! S-a întunecat instantaneu, ca un cer de vară prevestind toamna. Aveam să aflu că depășise greutatea ideală, conform celor mai științifice reviste glossy pentru femei de pe piață. De pe piața pentru femei… Avea, chipurile, cinci kile peste normă… Care normă? A cui normă? Care tîmp a decretat cum trebuie să fie toate femeile? Mie-mi plăcea așa cum era. Din nenorocire, am rîs. După aia, am participat, cu un început de resemnare, la cursa ei de înfometare, privindu-i ochii sclipind hulpav la vederea unei simple fripturi. De unde friptură? De la mine, că eu mă încăpățînam să ronțăi. Aveam și nevoie! Cúrele se terminau așa cum începeau, brusc, în urma unei iluminări teribile – dar partea cea mai puțin veselă era că îi schimbau viziunea asupra sexului. Îi dispărea, odată cu gramele iluzorii, plăcerea atașată de a face dragoste. Îmi părea, cînd închidea ochii în așteptarea orgasmului, că se uită în continuare în ea însăși, măsurîndu-se cu dispreț: „Grăsano, nu meriți nici o plăcere!“ Și plăcerea, a dracului, nu mai ajungea la potou. Într-un tîrziu, și-a dat seama unde era răul: țigările îi otrăveau fericirea. De aceea, a lăsat lupta cu gramele și a început-o pe cea cu iarba dracului. Firește, în preajma ei nu aveam voie să fumez, îi zdruncina echilibrul interior. Or, dimineața, cafeaua fără fum e ca nunta fără lăutari, ca pantalonul cu genunchi și ca oul fără sare. Așa am început s-o tulesc mai repede de acasă. Firește, lucrul n-a scăpat neobservat și a urmat un interogatoriu strîns: am vreo treabă cu secretara? mă mai văd cu iubirea mea din liceu? noua fată de la trafic e suficient de tînără? Cine se scuză se acuză – dar pe vremea aia nu știam… Au urmat clipe stînjenitoare și prima despărțire.

Căsuța mi s-a părut de o mare tristețe în lipsa ei. Moștenisem cele două camere de la o mătușă îndepărtată. Rîdeau colegii de mine și cu curu’, îmi ziceau „mătușa Tamara”. Dar eu zic că e mai bine cu casă mică decît deloc! Mi-am făcut, o vreme, curat prin lucruri. Cămășile pe care mi le-mbrăcase pentru a dormi (era friguroasă, își punea ciorapi groși în luna lui cuptor) aveau parfumul ei. I-am pus deoparte periuța și pasta de înălbit dinții. Trei zile trecute fără chef au anulat toate bizareriile. Era din nou perfectă. Niciodată timpul nu trecuse mai greu, așa că am pus mîna pe telefon și am sunat-o. Mi-a răspuns abia după al zecelea apel, cu o tristețe atît de sfîșietoare, că m-aș fi azvîrlit în taxi, să dau buzna peste ea, să-i smulg hainele și să-i fac țăndări mîhnirea, acolo, unde va fi fost. Hai să ne futem și să ne-mpăcăm, iubito! Din păcate, vorbele ei mi-au tăiat elanul: „Tu nu înțelegi femeile, tu nu știi să mă faci fericită. Să nu ne mai vedem!“. Și poc! Catifeaua pielii ei, mototolită în capul meu, a crăpat pe la cusături.

Dacă ar fi fost numai atît, nu m-aș fi învrednicit să-mi scriu povestea. Am refuzat să fiu nefericit, dar nici bine nu mi-a fost. Mi-era dor. Și unde nu mă trezesc cu ea în dreptul ușii, în prima zi din noiembrie, după exact o lună. Stătea ciucită și strivea al treilea muc. „Am fost o proastă.“ Și cu asta, basta, a intrat în casă și ne-am tras-o ca la început. Iar mintea ei părea ruptă de nefericirea care ne otrăvise debutul. Urma a doua săptămînă de miere? De data asta am fost mai atent. Eram permanent în gardă. Însă a reușit să mă pună la pămînt dintr-o mișcare. Într-o zi se scruta încruntată în dormitor și se fîțîia în fața oglinzii. „Am sînii prea mici. Asta e cauza. Eu căutam aiurea și…“ Mi-a arătat, negru pe alb, declarațiile unor medici conform cărora o femeie cu sînii mari e mai calmă, mai senzuală, mai împlinită și mai fericită. „Fericirea e înăuntrul tău și poate fi completată cu silicon.“ În zadar am vrut să glumesc cu ei (le-am zis sînilor „nu mă lăsați singur!“, i-am mîngîiat, i-am implorat…), n-a dat înapoi. Să spun că am întovărășit-o la doctor, că i-am schimbat pansamentele și că, la timpul potrivit (foarte lung, nejustificat de lung, după părerea mea), m-am încumetat să-i pipăi? Și să mai spun că sînii amuțiseră, surziseră și orbiseră? Nu mai exprimau nimic. Colac peste pupăză, ea s-a prins din prima că nu obținuse pacea interioară. Doar nu era proastă, asta o stabilisem de la bun început. Unde mai pui că anumite poziții oleacă mai contorsionate erau prilej de oftaturi…

Așa că și-a schimbat obiectul atenției. Și i-a intrat în vizor Dacia mea. Mărturisesc rușinat: aveam și o Dacie 1300, veche de douăj’ de ani. Dar n-aș fi dat-o pentru nimic în lume. O știam ca pe buzunarele mele. Numai că nu te pui cu Adelina. Așa m-am făcut cu un Opel Astra. Și m-am îndatorat pentru cîțiva ani. Asta s-a repercutat imediat asupra frecvenței ieșirilor noastre în oraș. Și buzunarele mele s-au resimțit. Un alt motiv de întristare. Așa că i-am propus să ne facem Revelionul în Grecia, doar ne luasem mașină, nu? A fost atît de fericită, încît eu pe loc am uitat de necazuri. M-am împrumutat, m-am zvîrcolit și am găsit două locuri în Rhodos. A fost bine, numai că, la întoarcere, altă belea. România noastră devenise neîncăpătoare. Orașul nostru, o aglomerație incomodă, infectă. Nefericirea purta numele București-România. Pe cînd intram în țară, mi-a zis direct: Trebuie să evadăm din acest infern.

Ușor de zis, greu de făcut. Geaba am ridicat eu baraje de argumente, în zadar am descris frumusețile inegalabile ale patriei și am silabisit numele a o sută de prieteni devotați – hotărîrea era luată. Așa că, fără un suspin, Adelina mea a fugit în lume. Și s-a făcut nevăzută. Am mai putut-o contacta vreo jumătate de an pe Messenger. Am întrebat-o insistent dacă acolo unde a ajuns era mai bine – dar ea s-a mărginit să zică: „Nu se compară!“. Încetul cu încetul, am binevoit s-o uit. M-am cuplat o vreme cu fata de la trafic, fir-ar!, dar n-a ieșit nimic. Ne-am mulțumit grăbiți unul altuia, era evident din prima că greșiserăm. De-acum, bănuiesc ce bănuiți că urmează: pe 1 noiembrie 2008 am găsit-o pe trepte, la intrare. Nu mai strivea nici un muc. Occidentul o vindecase de păcatul fumatului. Am intrat tiptil în casă (apartamentul cu cele două cămăruțe ale sale, n-ai unde să fugi) și m-am prins. Venea taman din America. Observația ei îngrozită cînd îmi turnam al doilea pahar de vin: „Ai să te-mbeți“ i-a demascat intensa influență puritană. Am zgîndărit-o. Își găsise fericirea? N-a ezitat, a clătinat hotărîtă din cap. Nu. Așa că am intrat în pat dîrdîind și a fost, of, ca prima dată. Scăpase și de găluștile de silicon. N-am zis nimic cu voce tare, doar în gînd: „Bine-ați revenit, nevăstuicilor!“.

Cu greu i-am găsit ceva de muncă. Evident, sub calificarea ei, dar ce să faci, primăvara economică se feștelise. Aș fi vrut s-o pot întreține eu, s-o țin în gheară, să n-o mai las să scape pe pustii. Ne mergea rău la firmă. Pe scurt, nu s-a putut. Iar Adelina a reînceput să patineze. Mai întîi, cît de urît, cît de absurd, cît de nefolositor e tot ce face. Că trăiește și muncește printre colege care, cel puțin, au mulțumirea unui cămin protector, deși îi sînt efectiv inferioare. Asta-i viață? Mi-a sunat un clopoțel. Dar n-a apucat să sune prea tare. Adelina a luat inițiativa și am colindat toate suburbiile Capitalei. Trebuia să ne mutăm într-o casă adevărată! A strîmbat din nas, a vituperat, s-a certat cu agenții imobiliari… Seara, puneam pe hîrtie toți banii posibili și imposibili, dar rezultatul dezastruos nu o îndupleca. Am întrebat-o, totuși: dacă găsim, prin absurd, ceva, cum procedăm? Intrăm iobagi la bancă pentru douăzeci de ani? Renunțăm la plăcerile simple și directe ale tinereții? M-a privit cu milă. „Tu ești prea leneș. Tu poți, dar nu vrei!“ Jur că, dacă aș fi știut că pot, aș fi încercat totul. Într-o zi, i-a pus Dumnezeu mîna-n cap. A găsit un apartament de patru camere pe șoseaua Olteniței, cu un preț sufocant, dar aproape accesibil, dacă lucrurile ar fi mers bine în viitor. „Să gîndim pozitiv!“ N-am gîndit și am bătut palma. Pe cînd ne întorceam, creierul meu scruta înfrigurat vînzarea apartamențelului, rata la bancă, situația firmei și posibilitatea ca Adelina să rămînă șomeră. Am oprit la stop cu o ezitare. Dacă aș fi fost cu Dacia veche, precis bușeam BMW-ul X5 din față. Așa, doar l-am atins. Șoferul s-a dat jos. Era o femeie. Tînără, bibilită, numai cu firmă pe ea. Nu ne-a aruncat nici o privire, s-a uitat puțin în spate, la botul Opelului meu, apoi s-a întors pe călcîie, și-a potrivit ochelarii de soare pe nas, s-a urcat sprintenă la volan și dusă a fost. Adelina a amuțit. A avut, asta am ghicit din prima, o viziune sau o vedenie. Am știut și nu m-am împotrivit. A doua zi a dispărut. Cel puțin am rămas cu banii în buzunar – mi-am zis într-un tîrziu. Nu m-am mutat. I-am mulțumit și șoferiței de gipan că n-am făcut cea mai mare prostie din viața mea. Mi-am reconsiderat viața. Nu eram fericit, asta e sigur, dar nici nefericit de dat în gropi. Mi-am ales partenerele cu mai multă grijă. După ce treceau aburii ușori ai discotecii sau ai nopții, analizam repede: tu, nu, tu, încă puțin, cu tine, să mai vedem. De îndată ce apărea cel mai mic semn de îndoială, cea mai mică reverie în fața stelelor de cinema, parfumurilor sofisticate, cremelor-minune, pozițiilor sexuale prin care supui un bărbat și misterelor universului – dădeam pagina.

Și poate vă nici așa nu mi-aș fi scris povestea, dacă Adelina n-ar fi revenit. Trecuseră aproape doi ani. Noiembrie 2010. Fuma din nou, pe aceleași trepte întunecoase. Nu mă așteptase cine știe ce, pentru că știa unde revine și la cine. Mă știa ca pe buzunarele ei. Prea bine. Mi-a zis din prima: „Am greșit. Fericirea e în lucruri simple. Într-o viață sănătoasă! Trebuia să insiști și te-aș fi urmat la capătul lumii. Trebuia să nu mă lași! Trebuia să lupți pentru mine! Nu te-ai priceput, dar o s-o luăm de la început. Am putea încerca să avem și un copil. Copiii sînt lumina lumii, sînt scopul ultim al vieții!“. Era radioasă, îmbujorată, convinsă definitiv de adevărurile irefutabile ale vieții. Am trecut gînditor pe lîngă ea, am deschis și, din cadru, am mai admirat-o o dată. Apoi am tras ușa după mine. Verdictul fusese dat.

Anunțuri

3 gânduri despre “În căutarea nefericirii absolute

  1. Ce-mi place povestea asta (evident! :)).Dar nu cred că nefericirea ei e una fundamentală, de căutare, ci o nemulțumire față de tot ce o înconjoară și de chestii oareșcum exterioare. Sau mofturi, cum vrei să le zici. Dar îmi place mult el ca personaj! De fapt vorbind despre ea spune multe despre el. 🙂

    1. O, nu, nu e nici o nefericire absolută. E, doar, cred eu, o imposibilitate de a-ți încăpea în pielea ta. Și felul în care trăiești existența altora, ca și cum ar fi a ta. Și asta sparge tot.

      1. Da, e poftă, e moft, e o proiecție exterioară a ta prin alții. Ca un copil cu mereu „vreau altceva” pentru că tot ce zboară se mănâncă. Vrei o schimbare da ea vine din afară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s